Când nu ești la înălțimea așteptărilor

Mama mea era învățătoare la aceeași școală la care învățam și eu. Am trăit toată copilăria cu teama de a nu o face de rușine pentru că nu eram la înălțimea așteptărilor ei. Primul lucru când intra în cancelarie, era să ia catalogul de la clasa mea și să se uite dacă nu cumva am luat vreo notă mai mică de 10 sau dacă am vreo absență. Daaa, standardul era foarte ridicat.
În mintea mea de copil, nu puteam să înțeleg două lucruri: de ce era o rușine atât de mare pentru ea dacă luam vreun 9 sau 8. Și de ce era nevoie să mă verifice zilnic cu catalogul, că oricum mă întreba cum ajungeam acasă: “ce-ai făcut azi la școală?”
Povestea nu se termina aici. Nici când ajungeam acasă, nu aveam voie să mă cert sau să alerg prin casă cu frate-meu. Pentru că ne auzeau vecinii și o făceam de rușine. Din nou!
Concluzia pe care am tras-o ca și copil a fost simplă și logică. Nu meritam să fiu iubită și apreciată decât dacă reușeam să mă ridic la înălțimea așteptărilor.
În timp, un astfel de tipar din copilărie se transformă în auto-impunerea unor standarde foarte înalte atât personale cât și pentru cei din jur, printr-o nevoie exagerată de control și prin perfecționism.
Teama de a nu fi la înălțimea așteptărilor e o teamă foarte parșivă pe care nici nu o conștientizăm ca atare. Pentru că ea se manifestă în multe forme: teama de eșec, teama de succes, teama de a face un pas decisiv, neputința de a lua o decizie importantă, teama de ridicol și chiar teama de a împărtăși ideile cu altcineva.
Am câte un client care lucrează la un proiect și îl realizează în proporție de 90%. Apoi, când mai are de făcut un singur pas, un singur pas până la succes, ceva îl oprește, ceva îl împiedică, ceva îl reține… Nu știe nici el ce. Alți clienți îmi spun ce idei interesante au, dar se tem să le împărtășească șefilor sau colegilor… Se tem să vorbească în public, se tem să pună în practică o idee excelentă de business și multe alte variațiuni pe-aceeași temă.
Ce se poate face? 
Intră alături de mine într-un scurt proces ca să-ți arăt cum poți scăpa de asta. (citește până la capăt exercițiul ca să poți să-l faci cu ochii închiși).
Imaginează-ți pentru câteva momente că ești din nou copil și că te afli acasă, în casa în care ai copilărit. Amintește-ți cum arăta acea casă… Cum erau pereții… Cum era mobila… Cum erau aranjate camerele și cum era camera ta. Amintește-ți care era mirosul copilăriei tale și care erau zgomotele din casă… Închide ochii și du-te înapoi în copilăria ta și în casa în care ai copilărit…
Și adu-ți aminte de un moment din copilăria ta în care mama sau tatăl tău îți spun: “Sunt foarte dezamăgit de tine”. Sau te privesc cu dezamăgirea asta în ochi și spun ceva de genul: “Nu ai putut să faci mai bine decât atât?”

Ce simți în suflețelul tău de copil când părinții tăi îți spun asta și te privesc cu dezaprobare? Te simți iubit sau ne-iubit? Simți că nu e corect ca tocmai oamenii pe care-i iubești cel mai mult și de care depinde până la urmă chiar supraviețuirea ta să fie atât de nemiloși?
Și acum vreau să rămâi cu ochii închiși și să-ți imaginezi cât se poate de viu cum tatăl tău vine la tine… Și de data asta te ține de mână. Te privește cu o privire blândă și-ți spune calm: “Tu nu ești aici ca să trăiești după așteptările noastre, ale mamei tale și ale mele. Tu ești aici ca să-ți trăiești viața, să înveți din greșelile tale și să mergi mai departe. Iar noi suntem aici pentru a te menține în siguranță și a te proteja până când vei putea face asta singur”.
Cum se simte acum copilul din tine? Mai simte teamă? Va avea el curajul ca data viitoare când un profesor îi va spune că l-a dezamăgit sa-i răspundă: “Cu tot respectul, nu sunt aici să corespund așteptărilor Dvs. Sunt aici pentru a învăța și pentru a mă educa”?
Nu subestima puterea acestui exercițiu simplu de imaginație. Mintea ta poate fi atât de puternică încât să rescrie istoria personală.
Atunci când trăiești cu teama de a nu fi la înălțimea așteptărilor, de fapt te concentrezi prea mult pe propria ta persoană. O să mă descurc? Oare o să-mi iasă bine? O să reușesc?
Când nu te mai concentrezi asupra a ceea ce gândești și dacă o să-ți satisfaci sau nu așteptările (tale sau ale altora) și muți accentul pe ce ai de făcut ca să ajungi acolo unde ți-ai propus, începi să te bucuri de proces. Și de fapt începi să te bucuri de viață. Iei presiunea de pe tine și eliberezi o mare cantitate de energie pe care o poți folosi la ce ai de făcut.
În ceea ce mă privește, atenția mea este acum pe oamenii cu care lucrez. Atenția mea e îndreptată asupra ta. Nu mă concentrez pe ceea ce gândești sau dacă am fost la înălțimea așteptărilor tale. Mă gândesc cum să-ți pot fi mai bine de folos. Mă bucur de viața mea. Și mă bucur dacă pot contribui cu ceva și în viața ta. Este vorba despre sprijinul meu. Nu este vorba despre a satisface așteptările. 
Sper că acest mic exercițiu te-a ajutat. Pentru că atunci când îți dai seama că nu ești aici pentru a te ridica la înălțimea așteptărilor oamenilor, ci ca să-ți trăiești viața și să te bucuri de ea, vei fi mult mai liber.